Da-i play sa fie mai relevant.
Cerul plange de mai bine de 12 ore. S-au adunat deja mici iazuri in colturile mai joase a strazilor. Ziua a fost deprimant sa vezi atata tristete ravarsandu-se de sus. Acum, de cand s-a lasat noaptea, lucrurile s-au mai schimbat. Cand te uiti noaptea sub un felinar de pe strada la stropii mari si desi, te cuprinde un sentiment de liniste interioara. Totusi...de ce plange cerul?
Sunt singura...Elvis ma acompaniaza si parca stie exact cum ma simt. Aud scancetele norilor afara si parca singuratatea e mai usoara cu sunetul sacadat in urechi. Traiesc cu speranta ca pana maine, stropii se vor transforma in fulgi mari si lanosi, iar eu voi iesi sa alerg printre ei, sa scot limba incercand sa ii prind si sa ma uit crucis cand unul din ei mi se va aseza pe nas. In spiritul anticipativ, mi-am desenat fulgi de nea pe unghii...albi, stralucitori, dar calzi si falsi. Ii privesc si ma apuca groaza...totul poate fi reprodus in zilele noastre si de aceea parca pierdem contactul cu ceea ce este autentic. Cineva mi-a spus ca fulgii pe care i-am vazut ieri in Tineretului erau creati de un tun de zapada instalat in apropiere. Refuz sa cred ca fiorii autentici de copil care vede prima ninsoare in an au putut fi nascuti de un tun de zapada...
Si inca in ascult pe Elvis, imi urmaresc unghiutele sclipicioase cum danseaza repede pe tastatura neagra si visez la zapada...si cerul inca plange de singuratate...l-asi invita sa-mi tina companie, sa ne tinem unul altuia de urat...si sa nu mai planga!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu