Papillon II

Orasul era ceva nou pentru mine. Ceva mare si gri si zgomotos. Nu intelegeam de ce oamenii simteau nevoia sa se inghesuie intr-un loc atat de mic, cand lumea intreaga era acoperita de campii verzi pe care nu locuieste nimeni.

Orasul incepea cu o strada lunga, iar in zare se vedeau cutii mari care reflectau soarele ce apunea. Curios, am urmat drumul pana cand in dreapta si in stanga au inceput sa se concentreze niste case. Dar nu erau ca cea pe care o vazusem in miez de iarna pe un deal, singuratica, luminoasa si calda. Pe geamurile lor nu se vedeau oameni imbratisati in fata semineului. Pe jos nu erau covoare pufoase si nimeni nu statea pe podea. Nimeni nu zambea...oamenii stateau in aceeasi incapere, fiecare intr-un colt, vazandu-si de trebuile lor, fara macar sa ridice ochii unii spre altii. Ii vedeam la calculatoare, in fata televizorului, cu ziare in mana, dormind in fotoliu cu sticla de bere in mana. Peretii erau innegriti de fum de tigara si oamenii erau urati. Obositi, secati de vlaga, privind in gol cu ochii pierduti si reci. Duminica nu se gatea nimeni sa se duca la hora sau la biserica. Oamenii acestia se trezeau cu oaptea in cap, se imbracau gros, se urcau in masinile lor antice si plecau la targ, in cautarea afacerilor. Ai sau n-ai treaba, itli lipsea ceva din casa sau nu, duminica te duceai in Obor, in Europa, in Dragon, in IDM, in Autovit sau in alte locuri, doar doar o pica ceva ce nu ti-ar fi trecut prin cap in 1000 de ani ca ai nevoie.

M-am departat scarbit de casele inghesuite si reci, cu noroi in curte si cu noroi in suflet si am urmat drumul, vrajit de mirajul cutiilor luminate din zare.

(va urma)