de Edith Södergran
Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă,
mi-ai spus că m-asemuiam unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decît mîngîierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surîzînd o oglindă şi m-ai rugat: priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia decît să dispară,
O, strînge-mă tare în braţe,
atît de tare încît să nu-mi mai trebuie nimic altceva.
