Never say never

...asta am invatat intr-o toamna tarzie tocind bancile unui amfiteatru prafuit. Orice vis poate deveni realitate intr-un final. Exact, intr-un final! Daca lupti pana in panzele albe si inapoi pentru ce iti doresti, o sa poti spune ca ai obtinut tot ce ai vrut de la viata ta. Dar cand stii ca ai luptat prea mult pentru ceva? Fiecare obiectiv are un grad propriu de efort, de risc si de satisfactie. Toate astea compun un model multiplu de regresie foarte bine pus la punct, in care coeficientii variaza in functie de persoana, dar in care parametrii estimati nu vor coincide niciodata cu cei reali.

Si lupti, si castigi batalii multe, si pierzi si mai multe, si razoiul nu se mai termina odata. Cateodata uiti si de ce lupti. Cateodata simti ca lupti cu morile de vant...alteori simti ca lupti doar cu tine insati. Stii ca in orice moment ai varianta capitularii, butonul rosu de 'eject' iti face cu ochiu de atatea ori...el te poate salva de agitatia inutila ce te inconjoara si iti poate aduce inapoi linistea, monotonia, siguranta. Ai zice ca asta e tot ce isi doreste o fata...stabilitate si siguranta la bratul cuiva pe care sigur se poate baza in orice moment sa o scoata din toate rahaturile in care se baga singura. Din pacate din asta nu o mai poate scoate el...e singura in fata furtunii provocate de propriul histrionism si totul se intoarce impotriva ei. Toata lupta, toate cuvintele, toti fiorii vii si toate sentimentele...toate sunt acum arme impotriva ei. Si trebuie sa lupte cu ele ca si cum ar lupta cu un dusman invizibil. Si cand vezi ca adversarul vine mereu cu ofrande de pace si cand vezi ca iti da atatea motive logice sa incetezi sa mai lupti, iti trece prin cap ca ai dus lupta prea departe. Oricum lupti singura de la o vreme.

Si te uiti la butonul rosu inca o data intr-o noapte cetoasa si parca nu mai pare atat de inspaimantator, atat de monoton si atat de rece. Si pentru prima data in ambele tabere e liniste. E o situatie fara precedent, nici unu nu ataca, nici unu nu se apara, nu asa am invatat la scoala regulile razboiului. Trebuia sa fie altfel. Trebuia sa existe atacatorul si atacatul, ofensiva si defensiva, asta era starea ideala. Din cand in cand mai venea momentul de confruntare...ambele tabere isi adunau soldatii si se pregateau de lupta cu forte egale...atunci se intalneau si iesea scantei, simteau adrenalina campului de lupta si focul ce le trecea prin venele infierbantate de anticiparea confruntarii, dar asta mai rar. De obicei duceau un razboi rece cu soli trimisi in tabara adversa si cu cate o ghiulea lansata din turn. In schimb starea de acalmie nu era in dictionarul celor doi capitani de osti. Nici nu si-o puteau imagina. Dar iata ca intr-o zi s-au trezit amandoi in defensiva si era o senzatie atat de ciudata incat nu au mai stiut ce sa faca si au cedat. Au apasat butonul rosu, nemaifiind celalalt sa ii opreasca asa cum se intampla de fiecare data, si au disparut. Usor, greu, prea devreme sau prea tarziu...nimeni nu poate spune asta cu exactitate.