Drilling inside my head...

Nu scriu cu regularitate, nu scriu pentru a demonstra nimic, nici mie si nici celor care ma citesc... scriu cand simt ca am ceva de spus, cand am acea senzatie ca daca nu impartasesc ce ma macina cu cineva, o sa explodez.

Ceea ce m-a facut sa scriu azi a fost un blog. Cum l-am gasit, cum am ajuns sa il citesc este irelevant. Nu o cunosc personal pe autoare, dar simt ca ea ma cunoaste pe mine. Am regasit in randurile ei tot ce imi este mie cateodata teama sa spun...sa imi recunosc chiar si mie. Atata pot spune : este o persoana curajoasa si sensibila si mi-a adus aminte de o fata speriata si visatoare pe care nu am mai scos-o la iveala de mult...pana recent. Pentru asta vreau sa ii multumesc din inima si daca o sa ajunga vreodata sa citeasca aceste randuri sper sa fie mandra ca a reusit sa sensibilizeze un cititor anonim.

Probabil nici acum nu voi fi sincera, nici cu voi, nici cu mine, pentru ca am trait intotdeauna cu impresia ca odata ce rostesti cuvintele recunosti realitatea, iar eu nu vreau sa o recunosc...nu pot. In schimb pot asterne in scris cateva adevaruri irefutabile care ma macina de ceva vreme.

Sunt fericita! Atat de fericita cum nu am mai fost de mult. Atat de fericita cum nu au reusit sa ma faca toti banii pe care i-am avut anul asta si toate achizitiile mult visate ce au insotit acei bani. 2010 a fost un an al contrastelor, un rollercoaster de emotii si intamplari. Anul asta mi-a dat tot ce mi-am dorit pana acum, tocmai pentru a ma invata ca unele dorinte nu erau atat de importante, dar si ca altele ma puteau face fericita de mult daca as fi avut mai mult curaj sa le cer...si mai mult curaj sa le pastrez...

Nu m-am maturizat inca. Asta este alt adevar pe care l-a realizat de curand. Oricat am incercat sa ma port conform varstei, sa ma gandesc la viitor, sa imi asum responsabilitati si sa iau decizii rationale, am esuat lamentabil. Si partea cea mai ingrijoratoare este ca acest lucru nu ma sperie, ci ma face fericita. Inca ma mandresc cu faptul ca nu imi refuz experiente minunate doar pentru ca sunt nebunesti si ca ma las purtata de val fara sa ma gandesc la consecinte. Da, decid cu sufletul si nu cu mintea, dar e chiar asa un lucru rau?

Nu stiu ce vreau. Ba stiu ce vreau...vreau sa vina cineva sa sa imi spuna "fa asta!", "vrei asta!". Pentru ca apoi, daca iese prost, sa dau vina pe el si nu pe mine. Sa il urasc pe el si nu pe mine pentru decizia gresita pe care am luat-o. Sa-l dau pe el cu capul de pereti in loc sa ma dau singura cu ciuda si cu oftica repetandu-mi la nesfarstit "Esti o proasta!".

Sunt o lasa. Asa am fost toata viata. Frica de a pierde tot si de a ramane singura m-a transformat inr-o persoana comoda, care iti lipeste cu jind nasucul de vitrinele magazinelor dar nu intra niciodata inauntru sa intrebe macar cat costa papusa, ce trebuie sa faca pentru ea. Daca ar face asta poate ar afla ca are destui bani sa o cumpere si nu ar mai ramane macinata de vesnica intrebare "Ce-ar fi fost daca...". Dar nu, singuratatea e un risc prea mare pentru a mi-l asuma. Sa raman singura in momentul asta ar fi o condamnare la moarte.