Ati observat ce linistit e Bucurestiul dimineata? Nu ma refer la ora aia infernala la care toata lumea se indreapta spre servici si e un stres maxim, ci putin mai devreme. Cu vreo 20 de minute mai devreme. Cand oamenii isi beau cafeaua de dimineata in pijamale sau inca se cearta cu ceasul desteptator. Ei, la ora aia Bucurestiul e o comoara. Dupa ce maturatorii si-au facut treaba in timpul noptii si inainte ca 'orasenii' sa isi faca 'treaba' din timpul zilei, acele minute de respiro sunt magice.
Azi am avut ocazia sa prind orasul in acea perioada. Strazile aproape pustii, soarele abia mijind deasupra blocurilor, oamenii, sau mai bine zis lipsa lor din peisaj m-au facut sa ma opresc pentru un moment si sa admir citadinul. Si nu pustietatea te frapeaza, ci linistea... Eram cu castile in urechi si nu auzeam zumzet de fond, asa ca le-am scos si spre surprinderea mea, tot nimic. Unii dintre voi probabil sunt obisnuiti cu ticaitul ceasului cat e ziua de lunga, altii cu motoarele de masini, eu de exemplu consider zumzetul calculatorului ca facand parte din cotidian, iar seara cand il sting ma asurzeste linistea. Asa e si cand mergem pe strada. Voci de oameni, motoare, claxoane, tocuri pe asfalt, nimic concret pe care il poti invinovati, ci un amalgam de decibeli ce se unesc si formeaza zumzetul orasului. Il cunoastem, traim cu el zi de zi si a ajuns o parte din viata noastra. E acel mic detaliu care ne face sa credem ca o campie verde plina cu flori leganate de vantul caldut de vara reprezinta raiul pe pamant si nu un lucru normal, real, spre care am putea chiar sa tindem. Dar dimineata...dimineata orasul tace. Si e o liniste stranie...
Campia copilariei mele, verde si moale in care eram lipsita de griji...acum e doar o amintire stranie...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu